Lumea mea

Dacă aş pleca departe Fără urme, ca-n poveşti, Ai veni tu să mă cauţi, Ai putea să mă găseşti ? Tare-aş vrea să se întîmple, S-a făcut aici urît... Într-un colţ uitat de lume Eu cu tine doar, şi-atît !  Dacă zeci de ani şi-o oră Între noi aş aşeza, Ai găsi cumva o cale Dacă totuşi s-ar putea ? Inventez, şi poate de-aia Îmi răspunzi acum, rîzînd: "Ora dintre noi s-o scoatem Anii să-i lăsăm cum sînt !" Dacă aş uita prin farmec Cine sînt şi de-unde vin, M-ai clădi la loc cu grijă Sau m-ai şi schimba puţin ? Îmi închipui lista mare Cu defect după defect... Nu-i ciudat că tot ce facem Împreună e perfect ? Alexandru Andrieș - Dacă Mulțumesc!  http://ofotografie.blogspot.ro/ http://www.youtube.com/watch?v=6jPEIpaLST8&feature=plcp  

   Ca toți copiii altor vremuri, credeam și eu, cu tărie, ca vara nu e vară și vacanța nu e vacanță fără mare. Nu visam la Albena, nici la Caraibe, ci la Marea Neagră. Părinții ne duceau conștiincioși, pe mine și, mai târziu, pe fratele meu, pe litoral, la început cu bilete obținute cu greu prin Oficiul Național de Turism sau prin sindicatul învățământului (exista, oare, așa ceva atunci?), iar mai apoi, pe cont propriu, cu cortul, prin campinguri înțesate, beneficiind (sic!) de grupuri sanitare de care ar fi fost mai bine să te ții departe, dacă ai fi avut cum. Mașinile nu aveau aer condiționat și, să nu ne simțim la rotisor, plecam dimineață de tot, pe la patru. Plin de emoție, nu știu dacă reușeam să dorm mai mult de o oră sau două în noaptea dinaintea plecării. Nu se găsea mai nimic de mâncare și ai mei făceau adevărate acrobații să ne hrănească, stând la cozi infinit ramificate sau împingând tava și câte o oră întreagă. Stăteam pe plajă până simțeam că ne facem cenușă; nu existau a

În ziua aceea de vară, când am terminat facultatea, când am întors capul din maşina burduşită de bagaje care mă ducea de tot acasă şi mi-am văzut gazda plângând (ulterior a dispărut din vieţile tuturor), mi-am dat seama că ceva s-a rupt dureros şi că meschinul meu orăşel n-o să mă mai încapă niciodată. Că tot ce înseamnă viaţa boemă va rămâne în dulci şi suave amintiri. Că mai nimic din tot ce făceam purtând armura de student nu-mi va mai fi permis niciodată. Cu gândurile astea am ajuns acasă şi am continuat, spre surprinderea mea, să trăiesc. Au început să-mi lipsească radiourile cu muzici non-stop pe care învăţam în sesiuni - altfel nu se putea -, filarmonica, teatrul, expoziţiile, manifestările stradale, grădina botanică, studenţii, lumea. Tot spre surprinderea mea, dorurile astea arzătoare au început să se cicatrizeze. Probabil că trebuia să mă adaptez şi m-am adaptat. Cumva trebuia să supravieţuiesc, chiar şi trunchiat. În fond, pe seama introducerii ăsteia melodramatice vreau